Cum am aterizat noi în Bulgaria

Pentru mine totul a început într-o pauză, când Lavinia m-a trezit din somnul oricum chinuit pe care-l digeram cu capul pe bancă şi m-a întrebat dacă vreau să merg în Bulgaria. Am zis ‘ok!’, dar nu îmi amintesc bine dacă am zis asta ca să-mi pot continua somnul liniştită sau pentru că într-adevăr mi-a surâs ideea.

Câteva zile mai târziu am aflat şi eu ceva detalii despre excursia asta, câştigată în urma unui concurs pe Neogen, ale cărui statistici finale ne catalogau drept cea mai inteligentă clasă de liceu din România. Eu una n-aş băga mâna în foc că cei de la Neogen şi-au păstrat părerea, poate că nici voi la sfârşitul articolului.

Neogen sau nu, eu tot sceptică am rămas în privinţa acestei excursii, cu toate că Lavi se agita să trimită toate actele necesare la timp şi ne povestea că păstrează legătura prin mail şi telefon cu organizatorii. În sfârşit, a cam trecut timpul şi nici un profesor nu voia să ne însoţească, au preferat toţi banchetul claselor de-a 12a. Deja ne cam luaserăm gândul de la excursie, plus că unele persoane cu studii superioare nouă s-au cam chinuit să împiedice acest eveniment, dar n-au reuşit decât să ne facă 2-3 urări de dulce şi să ducă de nas o mână de părinţi.

Şi când ne gândeam că nimic nu se mai poate face norocul a venit de peste drum (din bibliotecă, mai exact) de la doamna Tania Căpăstraru, care nici nu a stat pe gânduri şi a fost de acord să ne însoţească. Astfel, sâmbătă, 17 aprilie, ora 2:00 mai mult de jumătate din elevii clasei 11a A plus câţiva vecini de liceu plecam spre Bulgaria însoţiţi de doamna Tania.

Pentru unii drumul a fost mai lung, pentru alţii mai scurt, alţii nici nu au simţit când a trecut timpul. Oana ştie mai bine.

În Bucureşti am oprit să-i escortăm pe cei de la Neogen după care am pornit spre Giurgiu. În vamă nu ştiu ce era în neregulă cu procura lui Lucian aşa că după ce s-a văzut ieşit din România şi-a promis să bea singur două doze de bere. Noi i-am zis s-o lase mai moale.

De-abea când am ajuns la hotel şi am văzut că site-ul care-i făcea reclamă nu era ficţiune şi că Luliaka este într-adevăr un hotel de trois etoils ne-am dat seama că e serioasă treaba şi ne-am întrebat “Ce dracu căutăm noi aici?”. Şi aşa am început să lucrăm la imaginea noastră de fapt şi de drept. Întrebat de unul din organizatori dacă vorbeşte engleză (după ce tocmai ne lăudaseră ca fiind copii foarte inteligenţi) Posa a răspuns promt: “A small!”. Tipul probabil ori n-a auzit, ori este cu mult bun-simţ de nu s-a prăpădit de râs.

Ni s-a spus că ne împart camerele după prânz şi ne-au urcat din nou în autocar la o mică plimbăreală în Ruse. După ce ne-am risipit banii pe suveniruri şi alte cumpărături ne-am întors să prânzim. Tare dezamăgiţi am fost când am văzut că trebuie să ne potolim foamea cu o salată şi ei tare uimiţi că le-am cerut pâine la salată. Însă dezamăgirea de la început s-a transformat treptat în uimire. Dacă la felul doi ne mai aşteptam, la felul trei deja ne-am enervat, adică ce ăştia ne cred nemâncaţi? La desert, jumătate plecaseră convinşi că nu mai urmează nimic după felul trei.

După prânz ne-au dat cheile de la camere sau mai bine zis apartamente, eu (bineînţeles) am fost colegă de cameră cu “Alexandra Talentata” şi de apartament cu Anku si Miha. După ce ne-am instalat, îmbăiat, relaxat s-a anunţat plecarea la Metro. Ăsta da obiectiv turistic, aşa că am preferat să rămân la hotel şi din fericire nu am fost singura. Au mai rămas patru colegi, dintre care unul şi anume Bogdan a fost de fapt uitat în hotel şi alţi doi Axilă şi Posa au rămas să-şi facă somnul de frumuseţe, deşi în ceea ce-l priveşte pe Posa eu cred că a rămas să studieze puţin engleza pentru că seara i-a uimit pe ospătari când le-a cerut ‘two beers, the best bulgarian beers!’ iar Bogdan s-a calmat la întoarcerea celor din Metro când a băgat de seamă că nici un câine nu avea covrigi în coadă pe acolo.

Cina de sâmbătă seara a fost copioasă dar nu mai mult decât haioasă şi asta mulţumită ospătarilor care nu înţelegeau o iotă din ce ziceam noi. După cină am desfăcut nişte şampanii, atât pentru a sărbători alături de cei de la Neogen reuşita noastră cât şi pentru a-l sărbători pe Rolz care tocmai devenise major.

După ce le-au demonstrat colegii mei celor de la Neogen folosul orelor de română pierdute în favoarea whist-ului, au plecat la culcare şi ne-au lăsat de capul nostru pe acolo. Eu şi Alexandra ne-am retras în cameră printre primii însă nu am avut un somn tocmai liniştit mulţumită celor rămaşi care s-au lăsat puţin mai mult luaţi de valul de alcool. Din câte am înţeles a doua zi după ce au terorizat angajaţii hotelului şi-au luat noapte bună într-un final prin deja celebrul: ‘today finish! tomorrow whiskey!”

Colac peste pupăză am fost trezite a doua zi în cel mai brutal mod cu putinţă: Axilă bătea răbdător la uşă. La micul dejun n-au reuşit toţi să ajungă, iar cei care am ajuns abea mestecam dar să ne mai ţinem de şotii cu bieţii ospătari. Fiind duminică mi-am respectat obiceiul de-a lenevi în pat până târziu, evident că Alexandra, deşi nu ştiu cum de nu-i era somn, mi-a împărtăşit dorinţa şi a lenevit cot la cot cu mine. Asta până la un moment dat când nu mai ştiu cine a venit şi ne-a zis că toţi sunt afară, la soare, mai puţin noi. N-a trecut mult şi am fost chemaţi la prânz după care, spre fericirea recepţionerei care a devenit mai zâmbăreaţă când i-am dat cheile de la camere, ne-am luat tălpăşiţa.

Pagube multe n-am lăsat în urmă, atâta doar că Posa şi-a personalizat puţin patul. A! şi ar mai fi urmele care le-a lăsat Ramona când a vrut să treacă prin geam, sau să facă reclamă la detergentul ălora de geamuri, nu sunt sigură.

Am ajuns cu bine acasă, mai puţin Posa care a dormit în spate şi a căzut la toate frânele. Nu ştiu ceilalţi dar eu una am dormit 24 de ore, chiar mi-am pus un semn de întrebare că am întrecut-o pe Alexandra…