Undeva pe la începutul lunii mai. După lungi insistenţe o conving pe Georgiana să ne răsfăţam şi noi puţin vara asta. Văzându-ne cu mult-aşteptatele burse în mână dăm fuga acasă şi ne rezervăm o jumătate metru pătrat din gazonul Cotroceniului, în care începând cu ora 21:00 a zilei de 4 august urma să ne lungim gâturile, să asudăm şi să ne pierdem vocile (că şi aşa uităm mereu de ele) timp de 2 ore pe ritmurile de heavy-metal ale legendarei trupe Iron Maiden, aflată în concertul ”Somewhere back in time”.
Două săptămâni mai târziu intrăm în posesia biletelor. Nu reuşisem încă să mă descotorosesc de prostul obicei de-a păstra chestii în cărţi aşa că-i găsesc un loc comod biletului meu între paginile unei cărţi aleasă aleatoriu.
Sfârşitul lunii iulie. Îmi iau adio de la primul meu job de vară şi demarez a 2a parte a procesului de personalizare a camerei mele. Printre alte modificări renunţ la o mini-bibliotecă în favoarea unor rafturi şi îmi răstălmăcesc o bună parte din cărţi uitând cu desăvârşire că într-o anumită carte, pusă într-un anumit loc în aceea mini-bibliotecă se afla biletul meu la concert.
Între timp Georgiana cea mărinimoasă îşi dăruieşte biletul, renunţând la concert aşa că stabilesc cu alţi 2 amici, dintre care unul şi anume Buny mergea şi el la concert, să plec cu ei spre Bucureşti în dimineaţa zilei de 4 august.
Seara zilei de 1 august. Stau tolănită în pat şi admir noua înfăţişare a camerei mele, gândidu-mă că nu-mi rămâne altceva de făcut în următoarele 2 zile decât să aştept să aterizez în Cotroceni. ‘Ce-ar fi să văd în ce stare se găseşte biletul meu?’ îmi zic şi dau să-l iau din fosta bibliotecă. Şi abea atunci realizez cu stupoare ce memorie parşivă am. ‘Cum să-l iau din bibliotecă dacă ea nu mai e? Dar cărţile din bibliotecă sunt. Dar sunt pe rafturi. Într-o cu totul altă ordine. Probabil cuprinsă de remuşcări memoria-mi sare în ajutor: ‘În fosta bibliotecă biletul era într-una din cărţile de pe ultimul raft, cărţi care în mare parte acum se găsesc tot pe ultimul raft din cele noi. Nu-mi rămâne decât să le răsfoiesc.’ Şi le-am răsfoit…2 zile. Şi biletul tot nu ieşea la iveală. Am găsit în schimb nu ştiu câte feluri de bancnote, chitanţe şi alte porcării.
3 august. Aproape resemnată dar totuşi revoltată zic să-mi încerc norocul şi prin celelalte cărţi. Nu răsfoiesc mai mult de 3 cărţi şi îmi cade în mâini o cărticică atât de lipsită de vino-ncoa încât nici nu-mi venea s-o răsfoiesc. ‘Ce mai am de pierdut?‘ îmi zic şi-o deschid. O deschid şi dau peste bilet. ‘Cauze provizorii?!…cum mama dracului te-am pus mă tocmai în insipida asta? Şi totuşi uită-te la ea te-a înghiţit aproape pentru 4 luni fără să zică nimic.
Câteva ore mai târziu. Îi sun pe cei doi să-i întreb la ce oră plecăm a 2a zi. ‘Păi mergi?‘ mă întreabă ei. ‘Păi de ce să nu merg că mi-am găsit biletul?/ Păi auziserăm că l-ai fi vândut./ Ei drăcie! La cât plecăm?/ Păi într-o oră jumătate./ Ceeeeee?!!’. Că mi-am făcut bagajul la foc rapid, că nu am mai găsit deschis la ghişeul din gară şi că am mers cu un personal jegos n-are rost să vă povestesc in detalii.
Ideea e că în seara zilei de 4 august eram pe gazonul din Cotroceni înconjurată de tricouri cu Iron Maiden, plete, pachete de Lucky, pahare de bere cu sau fără bere aşteptând să înceapă concertul. Şi-a-nceput vă vine să credeţi? După deschidere, bineînţeles, în care au cântat mai întâi fata bassistului Steve Harris, Laurren Harris, care deşi s-a vrut heavy metal n-a prea ajutat-o vocea. Nu că nu ar avea dar nu pentru heavy, mai degrabă pop. Pe mine una nu m-a ridicat în picioare de lângă paharul cu bere. Şi n-am fost singura. Apoi au cântat băieţii de la Trooper care au reuşit totuşi să agite ceva oameni.
Şi într-un final, o dată cu lăsarea întunericului, cum era şi de aşteptat, pe cele două ecrane amplasate în dreapta şi în stânga scenei( pe care nu ştiu de ce dracu le-or fi pus aşa jos) au început să apară imagini cu cei 6 membrii Iron Maiden în peregrinările din turneu, în acelaşi timp ei făcându-şi apariţia pe scenă.
Au urmat 2 ore de nebunie de care cred că nu are parte Cotroceniul prea des. Dacă la piese precum ‘Powerslave’, ‘wasted Years’ sau ‘7th Son of a 7th son’ publicul a cântat o dată cu Bruce Dickinson la ‘Fear of the dark’ si ‘The trooper’ s-a urlat, ţipat. Cred că au fost cele mai lejere piese pentru solist. Mai mult a cântat publicul decât el.
Mare lucru nu am reuşit să văd pe scenă şi ecranele cum am spus erau puse ca dracu. La un moment dat s-a îndurat un tip văzând că îmi tot lungesc gâtul şi m-a cocoţat pe umerii lui. Drept răsplată i-am dat un cap în gură mai târziu, neintenţionat normal. Oricum pe Eddie cred că l-a văzut până şi cel mai sărac în centimetri lungime spectator la cei 4 metri pe care i-a atins în concertul ăsta.
Cu toate că au făcut pe toată lumea să răguşească, să transpire şi să moară de sete nu mă aşteptam să nu revină la bis. Ghinionul nostru că am fost printre ultimele ţări din turneu, s-or fi săturat şi ei din februarie… sau poate din cauza chitării care le-a fost furată cu doua zile în urmă. În orice caz a meritat mai ales că nu cred să-i mai văd curând prin România.
