A facultate sau a nu facultate?

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc că sunt a doişpea şi că la anu trebuie sa merg la facultate, îmi vine să mă înscriu în clasa întâi, cu ocazia asta l-aş pune şi eu pe frate-miu să îmi facă desenele şi compunerile cum i le tot fac eu lui de vreo patru ani.

Nu de alta dar am aşa un talent de-a întoarce o situaţie la nouăzeci de grade pe ultima sută de metri şi presimt c-o să mă pregătesc pentru o admitere şi o să mă trezesc la alta. Cel mai elocvent exemplu ar fi prezenţa mea la mate-info în condiţiile în care până în clasa a opta inclusiv am fost ferm convinsă şi hotărâtă să mă înscriu la filologie. Şi totuşi cu sau fără presimţiri trebuie să mă apuc şi eu de-o pregătire că prea se agită toţi în jurul meu. Din treizeci şi unu, câţi suntem în clasă, 20 muncesc pe rupte pentru admitere, de fapt 21 cu mine că şi eu muncesc să mă hotărăsc ce admitere dau. La câte site-uri, forumuri ale universitătilor, facultăţilor din Bucureşti şi Timişoara am răsfoit aş putea întocmi nişte statistici despre  cele mai căutate facultăţi, despre facultăţile cu cele mai multe locuri în cămin, despre principalele nemulţumiri ale anumitor studenţi ş.a.m.d.

Să vă spun pe scurt cum am oscilat de la începutul anului şcolar: de la geofizică la fizică medicală, de la fizică medicală la a.s.e, de la a.s.e la farmacie, de la farmacie înapoi la a.s.e, de la a.s.e la psihologie, de la psihologie înapoi din nou la a.s.e şi de la a.s.e la drept. Deci deocamdată ma duc la drept. Ironia e că dintre toate mi-ar plăcea să fac jurnalismul .

And I run cause life is too short

Cu patru anotimpuri în urmă eram ferm convinsă că singura şansă de-ai vedea pe Scorpionşi moca în România era concertul din Sibiu, tocmai de asta dacă n-ar fi fost Mirela cea care m-a anunţat c-or să cânte la o aruncătură de băţ pe 23, tot moca, aş fi crezut că e o glumă nici măcar proastă.

 Aşadar, joi 23 octombrie, ne-am întâlnit vreo 15 oameni în gară şi ne-am instalat ca la noi acasă într-unul din vagoanele personalului Motru-Craiova. Am ajuns numai bine în Romanescu, parcul în care a avut loc concertul, şi după ce am întrebat vreo 5 oameni care ne-au trimis în 5 direcţii diferite am găsit şi Velodromul ăla în spatele căruia ştiam noi că e amplasată scena.

N-a trebuit să dau prea mult din coate ca să ajung în primul rând şi nici să aştept prea mult până când a început concertul, nu mai ştiu ce oră era că n-am prea avut timp să mă uit la ceas dar ştiu că se întunecase.A, da! bineînţeles c-a avut loc şi o deschidere în care a cântat o anumită trupă de care n-am auzit şi nici nu m-am obosit s-o ţin minte. Au cântat nişte coveruri, nimic propriu, dar au încălzit puţin publicul. Oricum pe mine mă cam enervează deschiderile astea deşi înţeleg că au şi ele rostul lor, dar le văd ca pe o probă de rezistenţă în sensul că să vedem cine vrea cu adevărat să vadă trupa cea mare şi are răbdare să-i asculte pe ăştia din deschidere. La nici unul din concertele la care am reuşit eu să ajung, nu-s multe ce-i drept, încă îmi ajung degetele de la mâini să le număr, n-am avut parte de o deschidere interesantă. 4-5 tipi care deşi stăpânesc bine instrumentele n-au nimic nou de zis şi cântă coveruri. Mi se pare degeaba pentru ei. Nu poţi să-ţi faci o carieră muzicală cântând coveruri. În fine, las asta pentru alt post.

  Ca şi în Sibiu, Scorpionşii şi-au făcut apariţia pe ‘Hour1′, prima piesă de pe ‘Humanity’ evident Matthias în piele, Klaus cu nelipsita lui bască, Rudolf, care aduce mereu culoare din punctul ăsta de vedere, în pantaloni mov, James c-o alură de Tarzan iar în ceea ce-l priveşte pe bassist fiind cea mai nouă figură a trupei nu cred c-a apucat să-şi formeze un element caracteristic. Printre ’Big city nights’, ‘321′, ‘Humanity’, ’Hurricane’ şi momentul lui James de ’show me your best’ au cântat clasicele balade ‘You and I’, ‘Wind of change’ şi ’Still loving you’. Ca şi anul trecut am rămas fără acumulatori înainte de ’Still loving you’ aşa că dacă o mai fi vreo dată viitoare promit să nu mai aprind aparatul până la piesa asta. Biss-ul a fost regizat, deci au revenit. Printre altele Klaus a aruncat cel puţin 20 de beţe în public, din care am reuşit să prind exact nici unul cu toate că am stat în primul rând, cocoţată pe un gărduleţ. M-am procopsit în schimb cu coate în ochi şi cu o pană pe care unul din paznici i-o întinsese cuiva din apropierea mea dar am reacţionat eu mai repede. C’est la vie!

Nu ştiu de ce spre deosebire de anul trecut doar James a avut moment de solo şi ăsta foarte scurt. Poate pentru c-au mai îmbătrânit cu un an, poate că le-a plăcut mai mult publicul din Sibiu, poate au fost mai motivaţi atunci, oricum eu sunt mulţumită că i-am văzut live pentru a 2a oară, de la 10 metri distanţă.

De ce o să-mi fie dor de anii de liceu

Singura clasă cu uşa în fund din tot liceul. Iniţial mate-info, în prezent reprofilaţi pe şofat, căpătând ca atare renumele de ‘clasa de şoferi’.Mereu atenţi şi surprinzători.

 Singurii care am vegheat de aproape la integritatea bibliotecii asigurându-ne că e mereu uşa încuiată, că s-a întâmplat s-o încuiem cu tot cu doamna bibliotecară înăuntru a fost doar exces de zel. Singurii care au mereu nevoie de nea’ Petrică să repare câte ceva prin clasă.   Ăştia suntem noi, o clasă de 31 de specii a câte un exemplar din fiecare: destul de neînfricaţi încât să escaladăm liceul, destul de imprevizibili încât să facem praf orele de inspecţie, destul de subtili încât să dăm nas în nas cu diriga când pierdem noţiunea timpului şi plecăm puţin mai devreme acasă, destul de serioşi în ceea ce ne propunem să ducem la bun sfârşit încât să ne îmbătăm şi să dansăm ‘Pinguinul’, destul de inteligenţi încât să câştigăm excursii moca, destul de realişti încât să mergem pe sistemul ‘mai bine niciodată decât mai târziu’ când vine vorba de teme, destul de cicălitori încât să fim primii care primesc bursele, destul de sinceri încât să recunoaştem că toţi cei 10 absenţi sunt de fapt olimpici si destul de grăbiţi să profităm de lunile de liceu care ne-au mai rămas.

Ştiu sigur c-o să-mi fie dor s-o stresez pe colegă-mea care mai nou încearcă să scape de mine mâncând chestii cu miros de şosete, de Oana care lucrează sub acoperirea mea şi care trebuie să-mi dea câte o bere pentru toate lucrările la care mi-am lăsat părul desfăcut, de George care a văzut mereu frumuseţea lucrurilor simple, ataşându-se ba de un cui, ba de o scândură, de Posa care dacă se întâmplă să ajungă pe la scoală n-are niciodată pix şi brichetă, de Lavinia căreia tot timpul i se dă dreptate numai să tacă, de Axi care mă dă dracu pe româneşte, de Clau care merge repede doar dacă face pe ea, de Robert şi Soso care fac legea pe coridoare când intră clasele primare la ore, de Nicu care ne aduce ciocolată din când în când , de Alecs şi de Gabi care dacă nu dorm cântă, de Andreea pentru că are mereu toate temele, de Mădă care nu ţipă niciodată, de Dany pentru că are vin bun (cu toate că ultima sticlă a fost condimentată cu sâmburi), de Gini, se subînţelege, şi de toţi ceilalţi pentru că sunt aşa cum sunt.