Cum am aterizat noi în Bulgaria

Pentru mine totul a început într-o pauză, când Lavinia m-a trezit din somnul oricum chinuit pe care-l digeram cu capul pe bancă şi m-a întrebat dacă vreau să merg în Bulgaria. Am zis ‘ok!’, dar nu îmi amintesc bine dacă am zis asta ca să-mi pot continua somnul liniştită sau pentru că într-adevăr mi-a surâs ideea.

Câteva zile mai târziu am aflat şi eu ceva detalii despre excursia asta, câştigată în urma unui concurs pe Neogen, ale cărui statistici finale ne catalogau drept cea mai inteligentă clasă de liceu din România. Eu una n-aş băga mâna în foc că cei de la Neogen şi-au păstrat părerea, poate că nici voi la sfârşitul articolului.

Neogen sau nu, eu tot sceptică am rămas în privinţa acestei excursii, cu toate că Lavi se agita să trimită toate actele necesare la timp şi ne povestea că păstrează legătura prin mail şi telefon cu organizatorii. În sfârşit, a cam trecut timpul şi nici un profesor nu voia să ne însoţească, au preferat toţi banchetul claselor de-a 12a. Deja ne cam luaserăm gândul de la excursie, plus că unele persoane cu studii superioare nouă s-au cam chinuit să împiedice acest eveniment, dar n-au reuşit decât să ne facă 2-3 urări de dulce şi să ducă de nas o mână de părinţi.

Şi când ne gândeam că nimic nu se mai poate face norocul a venit de peste drum (din bibliotecă, mai exact) de la doamna Tania Căpăstraru, care nici nu a stat pe gânduri şi a fost de acord să ne însoţească. Astfel, sâmbătă, 17 aprilie, ora 2:00 mai mult de jumătate din elevii clasei 11a A plus câţiva vecini de liceu plecam spre Bulgaria însoţiţi de doamna Tania.

Pentru unii drumul a fost mai lung, pentru alţii mai scurt, alţii nici nu au simţit când a trecut timpul. Oana ştie mai bine.

În Bucureşti am oprit să-i escortăm pe cei de la Neogen după care am pornit spre Giurgiu. În vamă nu ştiu ce era în neregulă cu procura lui Lucian aşa că după ce s-a văzut ieşit din România şi-a promis să bea singur două doze de bere. Noi i-am zis s-o lase mai moale.

De-abea când am ajuns la hotel şi am văzut că site-ul care-i făcea reclamă nu era ficţiune şi că Luliaka este într-adevăr un hotel de trois etoils ne-am dat seama că e serioasă treaba şi ne-am întrebat “Ce dracu căutăm noi aici?”. Şi aşa am început să lucrăm la imaginea noastră de fapt şi de drept. Întrebat de unul din organizatori dacă vorbeşte engleză (după ce tocmai ne lăudaseră ca fiind copii foarte inteligenţi) Posa a răspuns promt: “A small!”. Tipul probabil ori n-a auzit, ori este cu mult bun-simţ de nu s-a prăpădit de râs.

Ni s-a spus că ne împart camerele după prânz şi ne-au urcat din nou în autocar la o mică plimbăreală în Ruse. După ce ne-am risipit banii pe suveniruri şi alte cumpărături ne-am întors să prânzim. Tare dezamăgiţi am fost când am văzut că trebuie să ne potolim foamea cu o salată şi ei tare uimiţi că le-am cerut pâine la salată. Însă dezamăgirea de la început s-a transformat treptat în uimire. Dacă la felul doi ne mai aşteptam, la felul trei deja ne-am enervat, adică ce ăştia ne cred nemâncaţi? La desert, jumătate plecaseră convinşi că nu mai urmează nimic după felul trei.

După prânz ne-au dat cheile de la camere sau mai bine zis apartamente, eu (bineînţeles) am fost colegă de cameră cu “Alexandra Talentata” şi de apartament cu Anku si Miha. După ce ne-am instalat, îmbăiat, relaxat s-a anunţat plecarea la Metro. Ăsta da obiectiv turistic, aşa că am preferat să rămân la hotel şi din fericire nu am fost singura. Au mai rămas patru colegi, dintre care unul şi anume Bogdan a fost de fapt uitat în hotel şi alţi doi Axilă şi Posa au rămas să-şi facă somnul de frumuseţe, deşi în ceea ce-l priveşte pe Posa eu cred că a rămas să studieze puţin engleza pentru că seara i-a uimit pe ospătari când le-a cerut ‘two beers, the best bulgarian beers!’ iar Bogdan s-a calmat la întoarcerea celor din Metro când a băgat de seamă că nici un câine nu avea covrigi în coadă pe acolo.

Cina de sâmbătă seara a fost copioasă dar nu mai mult decât haioasă şi asta mulţumită ospătarilor care nu înţelegeau o iotă din ce ziceam noi. După cină am desfăcut nişte şampanii, atât pentru a sărbători alături de cei de la Neogen reuşita noastră cât şi pentru a-l sărbători pe Rolz care tocmai devenise major.

După ce le-au demonstrat colegii mei celor de la Neogen folosul orelor de română pierdute în favoarea whist-ului, au plecat la culcare şi ne-au lăsat de capul nostru pe acolo. Eu şi Alexandra ne-am retras în cameră printre primii însă nu am avut un somn tocmai liniştit mulţumită celor rămaşi care s-au lăsat puţin mai mult luaţi de valul de alcool. Din câte am înţeles a doua zi după ce au terorizat angajaţii hotelului şi-au luat noapte bună într-un final prin deja celebrul: ‘today finish! tomorrow whiskey!”

Colac peste pupăză am fost trezite a doua zi în cel mai brutal mod cu putinţă: Axilă bătea răbdător la uşă. La micul dejun n-au reuşit toţi să ajungă, iar cei care am ajuns abea mestecam dar să ne mai ţinem de şotii cu bieţii ospătari. Fiind duminică mi-am respectat obiceiul de-a lenevi în pat până târziu, evident că Alexandra, deşi nu ştiu cum de nu-i era somn, mi-a împărtăşit dorinţa şi a lenevit cot la cot cu mine. Asta până la un moment dat când nu mai ştiu cine a venit şi ne-a zis că toţi sunt afară, la soare, mai puţin noi. N-a trecut mult şi am fost chemaţi la prânz după care, spre fericirea recepţionerei care a devenit mai zâmbăreaţă când i-am dat cheile de la camere, ne-am luat tălpăşiţa.

Pagube multe n-am lăsat în urmă, atâta doar că Posa şi-a personalizat puţin patul. A! şi ar mai fi urmele care le-a lăsat Ramona când a vrut să treacă prin geam, sau să facă reclamă la detergentul ălora de geamuri, nu sunt sigură.

Am ajuns cu bine acasă, mai puţin Posa care a dormit în spate şi a căzut la toate frânele. Nu ştiu ceilalţi dar eu una am dormit 24 de ore, chiar mi-am pus un semn de întrebare că am întrecut-o pe Alexandra…

Încântată de cunoştinţă, Aiud!

Cine nu a fost in Alba  nu a avut ocazia de a atinge graniţa dintre real şi imaginar, acolo unde imaginaţia zburdă liberă printre copacii bătrâni, încărcaţi de poveşti şi acompaniază susurul melodios al izvoarelor.Cred că dumnezeu (sau cine o fi facut lumea asta) şi-a înmuiat pensula în cele mai ciudate compoziţii de culori când a pictat judeţul Alba şi a reuşit un tablou complex în care se îmbină toate formele de relief.

Eu si colegele mele de clasă/liceu: Alexandra Cocîr, Bălan Lavinia şi Boştină Maria sub îndrumarea doamnei profesoare Elena Nistoran am participat la un concurs de orientare turistică organizat de către Clubul Elevilor din Aiud.

Am părăsit orăşelul nostru în zorii zilei de joi, 17 mai 2007, însoţite de câţiva nori care îşi mai scuturau din când în când stropii.Drumul a fost destins si chiar plăcut dacă mă gândesc la măreţia peisajelor din Defileul Jiului, care parcă se primeniseră dinadins pentru şedinţa foto la care le-am supus.

În Aiud am ajuns în jurul orei 17 şi am fost cazate la o pensiune cu aspect de cabană şi iz de brazi.Ne-am fâstâcit puţin până ne-am ales camerele pentru că aşa cum spune şi vorba “socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”, deşi aveam de gând să dormim toate în aceeaşi cameră, a trebuit să dormim câte doua ca să putem totuşi respira.Dupa ce ne-am instalat am ieşit la o mică plimbare însoţite de o veche prietenă de-a Mariei.Norocul nostru că majoritate magazinelor cu articole vestimentare erau închise că altfel ne prindea noaptea până îşi băga Lavi nasu în toate.

Ne-am întors la pensiune sleite de puteri, cu toate astea Maria şi Lavinia au acceptat să participe la un concurs de dans desfăşurat acolo.Noi le-am urat noroc şi le-am fotografiat.În cameră nu am avut norocul să-l întâlnim pe Moş Ene, îl alungaseră nişte băieţaşi mai energici decât noi.Ne-am conformat şi am jucat cărţi până când s-au descărcat şi bateriile vecinilor noştri şi s-a făcut linişte.

A doua zi, vineri, deşi ploause întreaga noapte soarele şi-a făcut apariţia mândru printre norii de plumb. Am servit micul dejun şi am pornit spre dealurile Bogza şi Vili unde s-a desfăşurat concursul. Acolo ni s-a dat o hartă cu ajutorul căreia trebuia să ajungem în 6 puncte, posturi, stabilite de organizatori.Evident, cei care terminau în timp record câştigau. Aşa am început să descoperim zestrea judeţului Alba . Pe măsură ce înaintam spre primul post orizonturile paradisului în care ne aflam se lărgeau, copleşindu-ne cu frumuseţea lor. Maria s-a descurcat cel mai bine. Eu am atins performanţa de a ajunge în postul 2, după care m-am plimbat la pas uşor, ascultând firul ierbii şi imortalizând câteva imagini. Când am plecat soarele ne gâdila cu razele în creştet şi adierea vântului ne îndemna să plutim.

Restul zilei am avut libertatea de a ni-l petrece după bunul plac, aşa că după ce ne-am odihnit puţin am ieşit în oraş în speranţa de a găsi o cofetărie şi nu a trebuit să depunem multe eforturi în privinţa asta. Ne-am amintit şi de cei de acasă şi am făcut mici cumpărături. Seara am servit o porţie de muzică folk care s-a prelungit până în zori.

Sâmbătă trezirea a fost cam grea. Ne atârnau pleoapele peste ochii roşii şi colac peste pupăză ne aşteptau cam 7 km de mers pe jos prin Valea Rîmeţului. Însă totul a meritat, natura ne-a răsplătit cu vârf şi îndesat. Deşi ne-am întors târziu am forţat puţin nota şi am vizitat şi doua importante muzee: Muzeul de Ştiinţele Naturii şi Muzeul de Istorie.

Ne-am întors la pensiune înfometate şi spre norocul nostru ne aştepta o ciorbă ardelenească, cum numai acolo am mâncat, care ne-a ajutat să ne recăpătam forţele. Seara am ieşit după ceva provizi pentru a doua zi şi ne-am oprit să bem un suc într-un pub pe care pusesem ochii din prima zi. Am aflat că între timp la pensiune s-a desfăşurat activitatea de premiere, “nu contează, noi oricum suntem modeste” ne-am zis. Seara s-a lăsat iar cu glasuri de chitară, dar de data asta moş Ene a venit cam nepoftit şi m-am retras mai devreme.

Duminică ne-am trezit în zori şi ne-am făcut bagajele. Ne-am luat la revedere de la noile noastre cunoştinţe şi am pornit spre casă. De data aceasta drumul mi s-a părut mai scurt iar când ne-am simţit pe plai oltenesc ne-am dezmorţit glasurile şi mai bine nu am fi făcut-o, căci bieţii călători nu au mai avut tihnă din cauza noastră. Am ajuns acasă depănând clipe din mica noastră călătorie.

Să ne vedem cu bine, Aiud!