Sesiune.

Se spune ca de ce ti-e frica d-aia nu scapi. Asa n-am scapat noi de sesiune semestru asta, oricat am fi apelat si eu si Teo la legea universului dupa ce ne-am pierdut timpul cu un documentar aberant despre cum universul actioneaza in favoarea ta atunci cand gandesti pozitiv. Pai noi nu numai ca am gandit pozitiv, am respirat pozitiv, am gatit pozitiv, am visat pozitiv( ca numai acasa in vacanta ne visam) si tot a venit sesiunea. Eu una il suspectez pe Mada de sabotaj, el cu invatatu lui in fiecare zi la biblioteca a indus universul in eroare.

Acum, daca tot a venit sesiunea am zis macar s-o primim cum trebuie,  poate pleaca mai repede asa ca ne-am mobilizat si eu si Teo si am transformat bucataria in sala de lectura. Studiem in fiecare zi dar nu mai devreme de ora 00:00 si nu mai tarziu de ora 04:00 si asta cu pauza de pizza la ora 02:00.Invatam asa tarziu pentru ca atunci sigur doarme Mada si deci sunt excluse sansele s-o inchida cineva pe Teo la usa sau pe terasa sau sa ne intrebe din senin “Ce se mai aude de clatitele alea?” . Pauza se tine atunci cand ne raspund aia la telefon si putem sa comandam cand nu, eu fac pauza de tigara si Teo face si ea pauza de inhalat fum. Sau in cel mai rau caz mai facem doua-trei pauze cand ne sare siguranta si m-apuc eu sa fac pe priceputa si scot toate patroanele s-o repar cum trebuie si Teo isi face cruce pe langa mine dupa ce scoate repede laptopu’ lu Francu din priza. Ultima data cand am reparat-o am avut parte si de efecte speciale ca a scos masina de spalat putin fum.

In principiu eu zic ca am inceput bine, eu mi-am uitat cartea de sociologie juridica in Cora in seara dinaintea examenului si Teo pleaca la examene cantand “Live and let die”. Si cum inceputul e mai greu ne-om descurca noi cu restu important e sa nu mai ajungem in Cora ca sa si avem de pe ce invata.

Mai rau decat a pierde metroul.

Vesnica Gară de Nord, in care raman mereu fara tigari din cauza boschetarilor. Mesaj de la Soso: “Ce poate fi mai rau decat sa pierzi metroul spre Precizie iar urmatorul sa vina peste 15 minute?”.

Pai ar putea fi mai rau faptul ca: saptamana trecuta te-au lasat colegii de apartament singura in casa si (DIN CAUZA LOR) te-a pacalit un tigan ca a curatat ghena de gunoi si ti-a luat ultimii bani din portofel si se face misto de tine si la ora actuala, ca azi ai traversat pe rosu si ti-ai luat vreo 60 de lei amenda, si a luat si Geanina amenda din cauza ta, ca ai ajuns c-o jumatate de ora mai devreme in gara dupa ora 22, ca a venit un boschetar sa te intrebe:”Can you help me with a cigar?”, “But is the only one i have.” si sa iti ia tigara din mana pana la urma, sa te intrebe altu:” Domnisoara nu v-ati gasit companie?” si sa urle un nebun la tine ca nu se fumeaza in gara in timp ce el isi aprinde o tigara.

Cam asta ar fi mai rau din punctul meu de vedere si sper sa nu trec prin asa ceva.

Nu-mi place sa vin acasa.

Nu-mi place sa vin acasa, pentru ca de fiecare data trebuie sa plec inapoi in Bucuresti. Tocmai de asta vin cat se poate de rar:de Craciun si de Paste pentru ca atunci pot sa stau mai mult de 2 zile, chiar si asa doar prima zi se poate discuta normal cu mine pentru ca incepand cu a doua zi imi amintesc ca trebuie sa plec si devin antipatica.

Nu-i chiar asa de trista situatia in Bucuresti, dar daca nu ar trebui sa fac lucruri pe care nu le fac nici acasa ar fi perfect. In general, o zi in Bucuresti decurge in felul urmator: imi suna alarma la 6:30 ca sa ma trezesc la 7:00 sa ajung la facultate la 8:00. La facultate nu stau mai mult de 4 ore si asta pentru ca imi place sa-mi petrec timpul cu oamenii din grupa mea. Daca e cald afara si ma simt norocoasa trec pe la lucru si promovez produsele noastre de mare calitate care de 2 luni o sa tot apara in marile magazine de specialitate si fiind o zi norocoasa reusesc sa conving 2-3 domnite sa-si cumper un rimel testat dermatologic sau un ruj cu ceara de albine care il face rezistent la transfer si scap de grija tigarilor pentru ziua respectiva. De obicei se cam face seara cand ma indrept spre casa, deci la maxim o ora-doua dupa ce ajung eu ajunge si Laura de la firma de exploatare a fiintelor umane la care lucreaza, desi ar fi mai corect spus face voluntariat la ce salariu are. Ea se lasa de fumat in fiecare zi pana cand ajunge acasa si o chem in bucatarie la o tigara. In bucatarie ne descarcam noi nervii in fiecare seara:eu, Laura si Teo ca Mada e la biblioteca, invata. Teo numara zilele ramase pana cand pleaca din nou acasa, de obicei sta maxim doua saptamani in Bucuresti, eu si Laura calculam peste cate saptamani platim chiria si verificam data scadenta a facturilor, asta daca nu se intampla sa ne sara siguranta si stam in bezna pana cand o repar eu(cu taica-miu la telefon).Printre altele Laura ne povesteste cate balante are de facut la lucru, Teo injura cativa seminaristi aroganti si eu incerc sa le combin de o oja- doua ca trebuie sa imi iau si a doua zi tigari.

In weekend e alta atmosfera: eu, Mada si Teo jucam remi (Laura e in Que Passa)  pe 50 de bani si ne mai si certam cand ni se pare noua ca unul din noi triseaza! Dar mai nou ne-am facut un set de reguli scrise, ca la ce sume sunt in joc trebuie putina organizare. Tot in weekend trebuie sa mai si gatim ca sa avem ce arunca in timpul saptamanii, ca noi gatim cat pentru o cantina si desi suntem 4 oameni mancam cat 2. Curatenie se face tot in weekend: un weekend in bucatarie, weekend-ul urmator pe hol si asa mai departe.

Acasa ziua mea decurge in felul urmator, suna alarma pe la ora 15, colega mea Alexandra: “Zagore, hai la un sucut!” Daca e in timpul saptamanii ma intorc acasa pana in 24, daca nu dupa. Fumez o tigara cu mami meu si ma bag la somn. Nu repar sigurante, nu platesc facturi, nu calculez daca mai am bani de chirie, nu gatesc, nu ma duc la lucru,nu dau bani pe tigari ca au ai mei tot timpul, nu ma rog sa mearga masina de spalat eventual ma rog sa am patu facut.

Poveştiri din Gara de Nord

Presimt că amintirile mele cele mai frumoase din anii de studenţie o să aibă legătură cu Gara de Nord. Nu stiu cum se face dar de câte ori ajung prin gară am parte de experienţe mai mult sau mai puţin normale. Fie că dau de o super clarvăzătoare autoare a 3 cărţi, căreia nu ştiu ce pictor ii face portretu şi care citeşte viitorul inclusiv in mămăligă şi-o conving să-mi citească şi mie mucurile de ţigară, fie că mă lasă Soso singură cu bagajele şi mă jefuiesc boschetarii. Dar niciodata nu mi s-a intamplat sa stau pe peron si sa astept sa-mi plece trenu’ dupa ce mai pierdusem un tren cu 3 ore in urma.
Sâmbătă, după o pre-sesiune epuizantă în care am învăţat nopţi la rând şi nu m-am trezit să mai şi ajung la examene, urma ca eu, Mădă şi Soso să plecăm acasă şi să ratăm renii din Herăstrău pe care şi acum îi visez! Ne-am hotarât, adică a hotarât Soso, să plecăm cu trenul de 14:45, numai că în condiţiile în care ne-am trezit la 10, am stat o oră să bem cafeaua, o jumătate de oră să-şi scoată Soso telefonul de sub dulap, vreo 3 ore să-şi termine Mădă cumpărăturile plus făcut bagaje şi adunat borcanele lui mami am reuşit să ajungem in gară exact când trenul nostru pleca. A trebuit să luăm bilete pentru următorul tren care pleca cu vreo 3 ore mai târziu. N-ar fi fost foarte grav dacă n-ar fi fost -12 grade afară şi dacă n-am fi avut o căruţă de bagaje. Colac peste pupăză nu mă mai credea nici maică-mea că am pierdut trenul şi că îngheţ prin gară după ce am minţit-o ultima dată că ajung cu 3 ore mai târziu.

Să piardă trenul şi să îngheţe 3 ore prin gară i se putea întâmpla oricui, dar să piardă şi următorul tren pentru ca scria pe el Bucureşti-Cluj Napoca numai noi era s-o păţim. Noroc că ne-a venit geniala idee să întrebăm dacă ajunge şi la Tg Jiu şi am reuşit să ne urcăm în el în ultimele 5 minute. Că ne-am târât vreo 8 vagoane cu bagajele după noi e partea a 2a. Important e că am ajuns acasă unde nu sunt reni şi ne plictisim!

Si baietii plang cateodata:cand se blocheaza in lift.

Marti, 29 septembrie, se anunta a fi o seara perfecta dupa o zi de munca, 2 men and a half cu Mada si Clau,ciocolata,suc,bere si alte nimicuri pe care in urmatoarea ora aveam sa le pretuiesc mai mult ca oricand. Totul pana cand dragul nostru coleg Posa ne da un telefon sa ne transmita putin din atmosfera de pe stadion si printre altele sa ne comunice ca nu prea mai are cum sa ajunga in camin. Noi, colegi solidari si practici il indemnam sa ia un taxi si sa vina la noi, fiind mai avantajos. Zis si facut. Astfel, la 12 noaptea ma duc sa-l escortez din intersectie, in pijamale si in adidasi lui Madalin, ca nu cumva sa astepte prea mult sau, doamne fereste! , sa se rataceasca. Intre timp primesc ordin de la Mada sa luam o sticla de suc. Toate bune si frumoase pana cand ajungem in lift:

Coco: La cat mergem?

Eu:La 7.

El, apasand 9:Mie imi place sa ma plimb cu tine in lift.

Ajungem la 9.

Eu:Coco mie nu imi place sa ma plimb cu tine in lift, deci mergem la 7.

Nu stiu exact de ce a inceput Coco sa topaie tipand ca asa a vazut el in desene animate dar in urmatoarele doua minute eram blocati in lift. Prima reactie: am bulbucat amandoi ochii unul la altul sperand sa realizam ca e o iluzie de a noastra. Cand mi-am dat seama ca nu e nici o iluzie, poate doar o fantezie de-a lui, am inceput sa-l plesnesc tipand sa nu se mai miste.

Sun acasa:Clau, ne blocaram in lift.

Clau, dupa incurajarile de rigoare:Incearca sa apesi butonul cu un etaj mai sus sau mai jos. Pe fundal se aude vocea lui Mada:”Intreab-o daca luara suc?”.

Incerc indicatiile Claudiei fara nici un rezultat, timp in care Coco statea nemiscat intrebandu-ma daca murim si daca ne ajunge aerul.

Sun la deranjamente si imi cer adresa, pe care nu am invatat-o nici dupa ce m-am plimbat doua ore cu taxi-ul la 12 noaptea ca nu stiam pe ce strada stau. O sun pe Clau sa imi dea adresa de pe o factura si sun inapoi la deranjamente. Mi se spune sa stau linistita ca ajunge cineva in cel putin o jumatate de ora. Suna Clau sa-i confirm lui Mada ca am cumparat suc si sa ne intrebe daca vrem sa ne faca niste sandvisuri. Suna Soso cu alte indicatii si ne face capul calendar cu statistici despre bucuresteni blocati in lift, al caror numar a crescut in ultimii ani, despre mondenitati gen Dan Negru blocate in lift si ca sa fie sigur de reusita efortului sau de incurajare ne da sa ascultam o fanfara. Intre timp Coco ma cicaleste sa sun la deranjamente sa intreb daca am putea pati ceva. Imi petrec urmatoarele douazeci de minute imaginandu-mi cum ar reactiona mami daca as suna-o la 1 dimineata sa-i spun ca sunt blocata in lift. Cat a mai varsat Coco o lacrima-doua am inceput sa fac promisiuni gen “Duminica ma duc la biserica!” pana cand m-a sunat Clau sa-mi spuna ca au venit de la deranjamente. 5 minute mai tarziu am vazut usa liftului descehizandu-se si Posa iesind dintr-un salt cu tot cu sticla de suc fara sa se uite in urma. Eu, bineinteles, a trebuit sa astept sa coboare Clau ca sa-mi dea o mana de ajutor.

Integri, cel putin din punct de vedere fizic, ne-am amuzat vreo doua ore in bucatarie intrebandu-ne de ce dracu nu ne-am gandit nici unul sa imortalizam momentul cu o camera de filmat. Mada cel putin si-a vazut visul cu ochii zarind lacrimile din ochii lui Coco si-a inceput sa-si planuiasca pe cine sa sune a doua zi mai intai sa raspandeasca zvonul. Coco si-a revenit cu greu din soc i-au trebuit vreo 5 sandvisuri si 10 tigari si s-a lasat cu greu convins sa mearga la somn, cum ii sta bine unui om viu. Un lucru e cert: in curand o sa fac febra musculara, ca in lift n-o sa mai pun piciorul o buna bucata de vreme.

Despre noul meu job

Spre marea mea uimire am reusit performanta de a nu ma razgandi pe ultima suta de metri in ceea ce priveste viitorul meu de studenta si am aterizat la admiterea corecta.Ca era cat pe aci s-o dau in bara din cauza fisei cu raspunsurile, pe care am refacut-o de vreo 2 ori, e partea a 2a. Ideea e ca m-am vazut studenta si mi-am luat grija, cel putin pana la prima sesiune. Daca tot am revenit la normal si nu mai renunt la orice alta activitate ca sa nu am remuscari ca am pierdut timpul fara sa lucrez pentru admitere, m-am gandit ca n-ar fi deloc interesant sa stau 2 luni aiurea prin Motru asa ca mi-am luat catrafusele si am venit in Bucuresti. Mi-am facut un cv pompos si am demarat cautarea unui job decent. O saptamana mai tarziu am fost sunata sa merg in City Mall pentru 3 zile de proba, bla bla, cam o ora a durat sa-mi dau seama unde anume trebuia sa ajung in mall-ul ala in care si la ora actuala ma ratacesc, motiv pentru care nu prea indraznesc sa merg la toaleta, ies doar la fumat ca sunt scarile exact langa noi, urc si cobor. In principiu sunt multumita de noul meu job, ca e la o aruncatura de bat de locuinta mea, e program fain si salariul decent, problema e ca de vreo 2 zile pun tot colectivu in incurcatura pentru ca m-au supraestimat si m-au lasat sa fac actele singura.Ieri de exemplu a trebuit sa sun tot secretariatu sa aflu cum se procedeaza cu niste porcarii de tichete pe care le-a castigat una in mall si s-a gasit sa vina cu ele tocmai la noi si intr-un final tot am dat-o in bara.Azi am facut inchiderea de zi cu vreo 6 ore mai devreme, am batut un bon pt vreo 30 de perechi de pantaloni in loc de una  si am facut actele varza.

Cat nu ma ocup cu activitati de genu mai ies cu fetele de pe etaj la fumat si le ascult povestile “d’amour”,telenovele curate. Una sufera dupa gagica-su cu care a stat vreo patru ani, l-a inselat de vreo 3 ori si cand omu s-a trezit la viata si-a trimis-o la plimbare au apucat-o regretele. Alteia, dupa ce s-a combinat cu gagicul prietenei sale si s-au iubit vreun an, i-a zis asta intr-o dimineata ca a doua zi se insoara.

Cat priveste clientii, preferatii mei sunt cuplurile de varsta a doua, cand ele ii tarasc pe ei la cumparaturi si ei inventeaza tot felul de scuze ca sa scape mai repede. Intr-o dimineata ma intreaba unul:

“-Ati inchis domnisoara?

-Nu, tocmai am deschis.

-Draga hai sa mergem ca domnisoara a inchis!”

To be contiuned ca n-am chef acum sa va mai aburesc :d.

Test de inteligenta.

Aveti un os daca ghiciti cine pe cine copiaza.

… sau poate ca nu e copiata, e adaptata noilor gusturi in materie de muzica, si marmota inveleste ciocolata in staniol.

Vanare de vant

Care-i treaba cu viata asta?Pai simplu: te fute in toate pozitiile si apoi te impacheteaza si te livreaza viermilor. Si tu te agiti mai rau ca apa minerala sa faci in asa fel incat sa fii fericit, numai ca niciodata nu esti pentru ca oricat de multe ai, vrei si mai mult. In toata goana asta dupa asa-zisa fericire uiti sa-i spui un ‘te iubesc’ mamei, sa apreciezi felicitarea facuta de fratele mai mic, sa-i saruti mana bunicii pentru masa in care a pus atat suflet, uiti sa te bucuri ca esti copil, vrei sa fii mare si independent, uiti sa strangi in brate un prieten care si-a pus sufletul pe masa, uiti sa-i arunci o moneda copilului care cerseste la colt, uiti sa-i ceri tatalui tau altceva in afara de bani, uiti sa citesti o carte buna. N-o sa stim niciodata sa apreciem un lucru decat dupa ce l-am pierdut.

Mi-e scarba de oameni pentru ca sunt egoisti, ipocriti, pentru ca se omoara intre ei ca niste animale de prada, pentru ca nu stiu sa iubeasca neconditionat, pentru ca nu stiu sa-si recunoasca greselile, pentru ca nu au tupeul sa spuna ce gandesc, pentru ca pun din ce in ce mai mult pret pe lucrurile efemere, pentru ca ‘demnitatea’ e un cuvant devenit strain, pentru ca totu-i vanare de vant si nu-si dau seama. Mi-e scarba de mine pentru ca sunt om.

On the bright side of the road

“Asta e tara mea, un soldat de optsprezece ani, caruia ii place sa glumeasca si care, intocmai ca pe pachetele cu sup instant si-a desenat pe gat o linie punctata sub care a scris: TAIATI AICI!” ( Matei Visniec- Despre sexul femeii-camp de lupta in razboiul din Bosnia).

Sunt spectatoarea unei afaceri care prospera pe zi ce trece sub fereastra mea. E un fel de marketing. Cert este ca aici am vazut cei mai dezinhibati si nonconformisti clienti dar, pretentiosi si preocupati in ceea ce priveste calitatea produselor achizitionate, cumparate ar fi prea mult spus.

Cred ca sunt cei mai avantajati clienti. Pe langa faptul ca dispun de autoservire, le este permisa si degustarea produselor comestibile, ex-comestibile de fapt, pot proba articole vestimentare, dezavantajul fiind inexistenta unei cabine de proba, insa aici intrevine caracterul dezinhibat al clientilor. Ce e si mai spectaculos e faptul ca nu exista preturi. Totul e moca. Pai cui i-ar da prin gand sa puna preturi pe ceea ce arunca?

Partea proasta e ca marfa nu e tocmai bine sortata, in sensul ca sunt toate claie peste gramada, in functie de etajul de la care ajung si de obstacolele din ghena. Nu stiu insa cat de mult sunt deranjati clientii de aceste mic detaliu, cred ca mai degraba ii stimuleaza, cine stie ce adidasi de firma fara talpa asteapta sa ajunga din nou la lumina sau cine stie ce cutie de conserve care inca mai miroase a carne. M-am asteptat ca integrarea asta in U.E sa adapteze containerele conform anumitor norme, sa nu mai fie dezavantajti puradeii din cauza inaltimii, si sa faca dom’le containere pt caini separat, nu poate rromu sa-si faca cumparaturi de teama dulailor.

Nici nu stiu ce e mai trist, mireasma imbatatoare a containerului sau imaginile furnizate?

Trăim în România şi mai bine ne-am duce dracu!

12 noiembrie 2008. Mă trezesc cu noaptea în cap şi cu inima nici măcar cât un ghimpe, o escortez pe mami şi pornim spre Tg Jiu pentru a susţine mult aşteptata probă teoretică a examenului auto.

Ajungem în Târg la ora opt şi, cinci minute mai târziu la măreţele, impozantele şi intangibilele porţi ale Prefecturii care bineînţeles nu se deranjează să fie matinală. Ne strecurăm printre mulţimea ruptă parcă din perioada ceauşistă şi aflăm că mai avem ceva de aşteptat până ce solemnele porţi se vor deschide. Neavând de ales ne punem pe aşteptat şi totodată pe îngheţat. Mă mai încălzesc la gândul că în sfârşit o să reintru în normal şi o să-l pot aştepta pe Moş Ene fie c-un roman savuros, fie c-o porţie de simbolism fie cu orice altceva dar nu cu indicatoare, nu cu opriri şi staţionări, nu cu infracţiuni şi contravenţii şi că în sfârşit voi fi scutită de şocul pe care-l am dimineaţă de dimineaţă când mă trezesc după lungile insistenţe ale loialei mele alarme şi mi-e mai greu să ies din chestionare decât din pătură.

Revenind totuşi la frigul care nu se lasă dus de nas, înţepenită cum eram o aud pe mami ”hai!” şi aşa cum m-aşteptam asist la una din imaginile clasice ale României moderne si civilizate: toată mulţimea care cu o secundă în urmă părea înlemnită, trădată doar de aburii scoşi pe nas dăduse buzna spre porţile în sfârşit deschise, călcându-se în picioare, la propriu.

10 minute mai târziu un nenea poliţistu vine la adunat de buletine. Recoltă bună, desigur, că doar românii numai dacă nu vor nu au permis. Aici altă îmbulzeală. Printre altele un gras îmi umbreşte orizonturile şi ajung printre ultimii cu buletinul. N-apucă mami să îşi înceapă bine discursul de încurajare că se întoarce nenea poliţistu cu un aer de “Evrika!” şi anunţă ” Începând cu data de azi sala se va da numai în ziua în care este programat oraşul pentru a evita aglomeraţia”. “Perfect, îmi zic, bine că v-aţi găsit acum să fiţi ingenioşi. ”Bine, bine dar buletinele noatre de cele le-aţi mai luat atunci?” întreabă câţiva din cei mai puţin norocoşi. “Vi le dăm imediat” răspunde nenea poliţistu.

O oră mai târziu acelaşi nenea vine să ne reamintească situaţia şi să ne spună că ar trebui să plecăm acasă. ”Şi totuşi ne-ar trebui şi nouă buletinele dacă nu-i prea mare deranjul.” “Sigur că da, imediat.” Peste o altă oră apare cu cinci buletine în condiţiile în care eram pe puţin douăzeci care aşteptam bucata aia de plastic ca să putem pleca acasă. ”Păi şi restu?” … ”Aaa, imediat dom’le că durează să le verificăm”.Adică eu am venit aici cu noaptea în cap şi am îngheţat două ore ca să îmi verifice  ăştia buletinu??? Bineînţeles că am avut norocul să fie printre ultimele verificate şi cred că le-a dat ceva bătăi de cap numele meu că şi aşa mi l-a pocit nenea poliţistu.

So here I am, înapoi la opriri, depăşiri, indicatoare şi de-alde de-astea dar cel puţin  am buletinul verificat :>.