Si baietii plang cateodata:cand se blocheaza in lift.

Marti, 29 septembrie, se anunta a fi o seara perfecta dupa o zi de munca, 2 men and a half cu Mada si Clau,ciocolata,suc,bere si alte nimicuri pe care in urmatoarea ora aveam sa le pretuiesc mai mult ca oricand. Totul pana cand dragul nostru coleg Posa ne da un telefon sa ne transmita putin din atmosfera de pe stadion si printre altele sa ne comunice ca nu prea mai are cum sa ajunga in camin. Noi, colegi solidari si practici il indemnam sa ia un taxi si sa vina la noi, fiind mai avantajos. Zis si facut. Astfel, la 12 noaptea ma duc sa-l escortez din intersectie, in pijamale si in adidasi lui Madalin, ca nu cumva sa astepte prea mult sau, doamne fereste! , sa se rataceasca. Intre timp primesc ordin de la Mada sa luam o sticla de suc. Toate bune si frumoase pana cand ajungem in lift:

Coco: La cat mergem?

Eu:La 7.

El, apasand 9:Mie imi place sa ma plimb cu tine in lift.

Ajungem la 9.

Eu:Coco mie nu imi place sa ma plimb cu tine in lift, deci mergem la 7.

Nu stiu exact de ce a inceput Coco sa topaie tipand ca asa a vazut el in desene animate dar in urmatoarele doua minute eram blocati in lift. Prima reactie: am bulbucat amandoi ochii unul la altul sperand sa realizam ca e o iluzie de a noastra. Cand mi-am dat seama ca nu e nici o iluzie, poate doar o fantezie de-a lui, am inceput sa-l plesnesc tipand sa nu se mai miste.

Sun acasa:Clau, ne blocaram in lift.

Clau, dupa incurajarile de rigoare:Incearca sa apesi butonul cu un etaj mai sus sau mai jos. Pe fundal se aude vocea lui Mada:”Intreab-o daca luara suc?”.

Incerc indicatiile Claudiei fara nici un rezultat, timp in care Coco statea nemiscat intrebandu-ma daca murim si daca ne ajunge aerul.

Sun la deranjamente si imi cer adresa, pe care nu am invatat-o nici dupa ce m-am plimbat doua ore cu taxi-ul la 12 noaptea ca nu stiam pe ce strada stau. O sun pe Clau sa imi dea adresa de pe o factura si sun inapoi la deranjamente. Mi se spune sa stau linistita ca ajunge cineva in cel putin o jumatate de ora. Suna Clau sa-i confirm lui Mada ca am cumparat suc si sa ne intrebe daca vrem sa ne faca niste sandvisuri. Suna Soso cu alte indicatii si ne face capul calendar cu statistici despre bucuresteni blocati in lift, al caror numar a crescut in ultimii ani, despre mondenitati gen Dan Negru blocate in lift si ca sa fie sigur de reusita efortului sau de incurajare ne da sa ascultam o fanfara. Intre timp Coco ma cicaleste sa sun la deranjamente sa intreb daca am putea pati ceva. Imi petrec urmatoarele douazeci de minute imaginandu-mi cum ar reactiona mami daca as suna-o la 1 dimineata sa-i spun ca sunt blocata in lift. Cat a mai varsat Coco o lacrima-doua am inceput sa fac promisiuni gen “Duminica ma duc la biserica!” pana cand m-a sunat Clau sa-mi spuna ca au venit de la deranjamente. 5 minute mai tarziu am vazut usa liftului descehizandu-se si Posa iesind dintr-un salt cu tot cu sticla de suc fara sa se uite in urma. Eu, bineinteles, a trebuit sa astept sa coboare Clau ca sa-mi dea o mana de ajutor.

Integri, cel putin din punct de vedere fizic, ne-am amuzat vreo doua ore in bucatarie intrebandu-ne de ce dracu nu ne-am gandit nici unul sa imortalizam momentul cu o camera de filmat. Mada cel putin si-a vazut visul cu ochii zarind lacrimile din ochii lui Coco si-a inceput sa-si planuiasca pe cine sa sune a doua zi mai intai sa raspandeasca zvonul. Coco si-a revenit cu greu din soc i-au trebuit vreo 5 sandvisuri si 10 tigari si s-a lasat cu greu convins sa mearga la somn, cum ii sta bine unui om viu. Un lucru e cert: in curand o sa fac febra musculara, ca in lift n-o sa mai pun piciorul o buna bucata de vreme.

Test de inteligenta.

Aveti un os daca ghiciti cine pe cine copiaza.

… sau poate ca nu e copiata, e adaptata noilor gusturi in materie de muzica, si marmota inveleste ciocolata in staniol.

Vanare de vant

Care-i treaba cu viata asta?Pai simplu: te fute in toate pozitiile si apoi te impacheteaza si te livreaza viermilor. Si tu te agiti mai rau ca apa minerala sa faci in asa fel incat sa fii fericit, numai ca niciodata nu esti pentru ca oricat de multe ai, vrei si mai mult. In toata goana asta dupa asa-zisa fericire uiti sa-i spui un ‘te iubesc’ mamei, sa apreciezi felicitarea facuta de fratele mai mic, sa-i saruti mana bunicii pentru masa in care a pus atat suflet, uiti sa te bucuri ca esti copil, vrei sa fii mare si independent, uiti sa strangi in brate un prieten care si-a pus sufletul pe masa, uiti sa-i arunci o moneda copilului care cerseste la colt, uiti sa-i ceri tatalui tau altceva in afara de bani, uiti sa citesti o carte buna. N-o sa stim niciodata sa apreciem un lucru decat dupa ce l-am pierdut.

Mi-e scarba de oameni pentru ca sunt egoisti, ipocriti, pentru ca se omoara intre ei ca niste animale de prada, pentru ca nu stiu sa iubeasca neconditionat, pentru ca nu stiu sa-si recunoasca greselile, pentru ca nu au tupeul sa spuna ce gandesc, pentru ca pun din ce in ce mai mult pret pe lucrurile efemere, pentru ca ‘demnitatea’ e un cuvant devenit strain, pentru ca totu-i vanare de vant si nu-si dau seama. Mi-e scarba de mine pentru ca sunt om.

On the bright side of the road

“Asta e tara mea, un soldat de optsprezece ani, caruia ii place sa glumeasca si care, intocmai ca pe pachetele cu sup instant si-a desenat pe gat o linie punctata sub care a scris: TAIATI AICI!” ( Matei Visniec- Despre sexul femeii-camp de lupta in razboiul din Bosnia).

Sunt spectatoarea unei afaceri care prospera pe zi ce trece sub fereastra mea. E un fel de marketing. Cert este ca aici am vazut cei mai dezinhibati si nonconformisti clienti dar, pretentiosi si preocupati in ceea ce priveste calitatea produselor achizitionate, cumparate ar fi prea mult spus.

Cred ca sunt cei mai avantajati clienti. Pe langa faptul ca dispun de autoservire, le este permisa si degustarea produselor comestibile, ex-comestibile de fapt, pot proba articole vestimentare, dezavantajul fiind inexistenta unei cabine de proba, insa aici intrevine caracterul dezinhibat al clientilor. Ce e si mai spectaculos e faptul ca nu exista preturi. Totul e moca. Pai cui i-ar da prin gand sa puna preturi pe ceea ce arunca?

Partea proasta e ca marfa nu e tocmai bine sortata, in sensul ca sunt toate claie peste gramada, in functie de etajul de la care ajung si de obstacolele din ghena. Nu stiu insa cat de mult sunt deranjati clientii de aceste mic detaliu, cred ca mai degraba ii stimuleaza, cine stie ce adidasi de firma fara talpa asteapta sa ajunga din nou la lumina sau cine stie ce cutie de conserve care inca mai miroase a carne. M-am asteptat ca integrarea asta in U.E sa adapteze containerele conform anumitor norme, sa nu mai fie dezavantajti puradeii din cauza inaltimii, si sa faca dom’le containere pt caini separat, nu poate rromu sa-si faca cumparaturi de teama dulailor.

Nici nu stiu ce e mai trist, mireasma imbatatoare a containerului sau imaginile furnizate?

Trăim în România şi mai bine ne-am duce dracu!

12 noiembrie 2008. Mă trezesc cu noaptea în cap şi cu inima nici măcar cât un ghimpe, o escortez pe mami şi pornim spre Tg Jiu pentru a susţine mult aşteptata probă teoretică a examenului auto.

Ajungem în Târg la ora opt şi, cinci minute mai târziu la măreţele, impozantele şi intangibilele porţi ale Prefecturii care bineînţeles nu se deranjează să fie matinală. Ne strecurăm printre mulţimea ruptă parcă din perioada ceauşistă şi aflăm că mai avem ceva de aşteptat până ce solemnele porţi se vor deschide. Neavând de ales ne punem pe aşteptat şi totodată pe îngheţat. Mă mai încălzesc la gândul că în sfârşit o să reintru în normal şi o să-l pot aştepta pe Moş Ene fie c-un roman savuros, fie c-o porţie de simbolism fie cu orice altceva dar nu cu indicatoare, nu cu opriri şi staţionări, nu cu infracţiuni şi contravenţii şi că în sfârşit voi fi scutită de şocul pe care-l am dimineaţă de dimineaţă când mă trezesc după lungile insistenţe ale loialei mele alarme şi mi-e mai greu să ies din chestionare decât din pătură.

Revenind totuşi la frigul care nu se lasă dus de nas, înţepenită cum eram o aud pe mami ”hai!” şi aşa cum m-aşteptam asist la una din imaginile clasice ale României moderne si civilizate: toată mulţimea care cu o secundă în urmă părea înlemnită, trădată doar de aburii scoşi pe nas dăduse buzna spre porţile în sfârşit deschise, călcându-se în picioare, la propriu.

10 minute mai târziu un nenea poliţistu vine la adunat de buletine. Recoltă bună, desigur, că doar românii numai dacă nu vor nu au permis. Aici altă îmbulzeală. Printre altele un gras îmi umbreşte orizonturile şi ajung printre ultimii cu buletinul. N-apucă mami să îşi înceapă bine discursul de încurajare că se întoarce nenea poliţistu cu un aer de “Evrika!” şi anunţă ” Începând cu data de azi sala se va da numai în ziua în care este programat oraşul pentru a evita aglomeraţia”. “Perfect, îmi zic, bine că v-aţi găsit acum să fiţi ingenioşi. ”Bine, bine dar buletinele noatre de cele le-aţi mai luat atunci?” întreabă câţiva din cei mai puţin norocoşi. “Vi le dăm imediat” răspunde nenea poliţistu.

O oră mai târziu acelaşi nenea vine să ne reamintească situaţia şi să ne spună că ar trebui să plecăm acasă. ”Şi totuşi ne-ar trebui şi nouă buletinele dacă nu-i prea mare deranjul.” “Sigur că da, imediat.” Peste o altă oră apare cu cinci buletine în condiţiile în care eram pe puţin douăzeci care aşteptam bucata aia de plastic ca să putem pleca acasă. ”Păi şi restu?” … ”Aaa, imediat dom’le că durează să le verificăm”.Adică eu am venit aici cu noaptea în cap şi am îngheţat două ore ca să îmi verifice  ăştia buletinu??? Bineînţeles că am avut norocul să fie printre ultimele verificate şi cred că le-a dat ceva bătăi de cap numele meu că şi aşa mi l-a pocit nenea poliţistu.

So here I am, înapoi la opriri, depăşiri, indicatoare şi de-alde de-astea dar cel puţin  am buletinul verificat :>.

A facultate sau a nu facultate?

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc că sunt a doişpea şi că la anu trebuie sa merg la facultate, îmi vine să mă înscriu în clasa întâi, cu ocazia asta l-aş pune şi eu pe frate-miu să îmi facă desenele şi compunerile cum i le tot fac eu lui de vreo patru ani.

Nu de alta dar am aşa un talent de-a întoarce o situaţie la nouăzeci de grade pe ultima sută de metri şi presimt c-o să mă pregătesc pentru o admitere şi o să mă trezesc la alta. Cel mai elocvent exemplu ar fi prezenţa mea la mate-info în condiţiile în care până în clasa a opta inclusiv am fost ferm convinsă şi hotărâtă să mă înscriu la filologie. Şi totuşi cu sau fără presimţiri trebuie să mă apuc şi eu de-o pregătire că prea se agită toţi în jurul meu. Din treizeci şi unu, câţi suntem în clasă, 20 muncesc pe rupte pentru admitere, de fapt 21 cu mine că şi eu muncesc să mă hotărăsc ce admitere dau. La câte site-uri, forumuri ale universitătilor, facultăţilor din Bucureşti şi Timişoara am răsfoit aş putea întocmi nişte statistici despre  cele mai căutate facultăţi, despre facultăţile cu cele mai multe locuri în cămin, despre principalele nemulţumiri ale anumitor studenţi ş.a.m.d.

Să vă spun pe scurt cum am oscilat de la începutul anului şcolar: de la geofizică la fizică medicală, de la fizică medicală la a.s.e, de la a.s.e la farmacie, de la farmacie înapoi la a.s.e, de la a.s.e la psihologie, de la psihologie înapoi din nou la a.s.e şi de la a.s.e la drept. Deci deocamdată ma duc la drept. Ironia e că dintre toate mi-ar plăcea să fac jurnalismul .

Despre cum era să-mi putrezească biletul la Iron Maiden

Undeva pe la începutul lunii mai. După lungi insistenţe o conving pe Georgiana să ne răsfăţam şi noi puţin vara asta. Văzându-ne cu mult-aşteptatele burse în mână dăm fuga acasă şi ne rezervăm o jumătate metru pătrat din gazonul Cotroceniului, în care începând cu ora 21:00 a zilei de 4 august urma să ne lungim gâturile, să asudăm şi să ne pierdem vocile (că şi aşa uităm mereu de ele) timp de 2 ore pe ritmurile de heavy-metal ale legendarei trupe Iron Maiden, aflată în concertul ”Somewhere back in time”.

Două săptămâni mai târziu intrăm în posesia biletelor. Nu reuşisem încă să mă descotorosesc de prostul obicei de-a păstra chestii în cărţi aşa că-i găsesc un loc comod biletului meu între paginile unei cărţi aleasă aleatoriu. 

Sfârşitul lunii iulie. Îmi iau adio de la primul meu job de vară şi demarez a 2a parte a procesului de personalizare a camerei mele. Printre alte modificări renunţ la o mini-bibliotecă în favoarea unor rafturi şi îmi răstălmăcesc o bună parte din cărţi uitând cu desăvârşire că într-o anumită carte, pusă într-un anumit loc în aceea mini-bibliotecă se afla biletul meu la concert.

Între timp Georgiana cea mărinimoasă îşi dăruieşte biletul, renunţând la concert aşa că stabilesc cu alţi 2 amici, dintre care unul şi anume Buny mergea şi el la concert, să plec cu ei spre Bucureşti în dimineaţa zilei de 4 august.

Seara zilei de 1 august. Stau tolănită în pat şi admir noua înfăţişare a camerei mele, gândidu-mă că nu-mi rămâne altceva de făcut în următoarele 2 zile decât să aştept să aterizez în Cotroceni. ‘Ce-ar fi să văd în ce stare se găseşte biletul meu?’ îmi zic şi dau să-l iau din fosta bibliotecă. Şi abea atunci realizez cu stupoare ce memorie parşivă am. ‘Cum să-l iau din bibliotecă dacă ea nu mai e? Dar cărţile din bibliotecă sunt. Dar sunt pe rafturi. Într-o cu totul altă ordine. Probabil cuprinsă de remuşcări memoria-mi sare în ajutor: ‘În fosta bibliotecă biletul era într-una din cărţile de pe ultimul raft, cărţi care în mare parte acum se găsesc tot pe ultimul raft din cele noi. Nu-mi rămâne decât să le răsfoiesc.’ Şi le-am răsfoit…2 zile. Şi biletul tot nu ieşea la iveală. Am găsit în schimb nu ştiu câte feluri de bancnote, chitanţe şi alte porcării.

3 august. Aproape resemnată dar totuşi revoltată zic să-mi încerc norocul şi prin celelalte cărţi. Nu răsfoiesc mai mult de 3 cărţi şi îmi cade în mâini o cărticică atât de lipsită de vino-ncoa încât nici nu-mi venea s-o răsfoiesc. ‘Ce mai am de pierdut?‘ îmi zic şi-o deschid. O deschid şi dau peste bilet. ‘Cauze provizorii?!…cum mama dracului te-am pus mă tocmai în insipida asta? Şi totuşi uită-te la ea te-a înghiţit aproape pentru 4 luni fără să zică nimic.

Câteva ore mai târziu. Îi sun pe cei doi să-i întreb la ce oră plecăm a 2a zi. ‘Păi mergi?‘ mă întreabă ei. ‘Păi de ce să nu merg că mi-am găsit biletul?/ Păi auziserăm că l-ai fi vândut./ Ei drăcie! La cât plecăm?/ Păi într-o oră jumătate./ Ceeeeee?!!’. Că mi-am făcut bagajul la foc rapid, că nu am mai găsit deschis la ghişeul din gară şi că am mers cu un personal jegos n-are rost să vă povestesc in detalii.

Ideea e că în seara zilei de 4 august eram pe gazonul din Cotroceni înconjurată de tricouri cu Iron Maiden, plete, pachete de Lucky, pahare de bere cu sau fără bere aşteptând să înceapă concertul. Şi-a-nceput vă vine să credeţi? După deschidere, bineînţeles, în care au cântat mai întâi fata bassistului Steve Harris, Laurren Harris, care deşi s-a vrut heavy metal n-a prea ajutat-o vocea. Nu că nu ar avea dar nu pentru heavy, mai degrabă pop. Pe mine una nu m-a ridicat în picioare de lângă paharul cu bere. Şi n-am fost singura. Apoi au cântat băieţii de la Trooper care au reuşit totuşi să agite ceva oameni.

Şi într-un final, o dată cu lăsarea întunericului, cum era şi de aşteptat, pe cele două ecrane amplasate în dreapta şi în stânga scenei( pe care nu ştiu de ce dracu le-or fi pus aşa jos) au început să apară imagini cu cei 6 membrii Iron Maiden în peregrinările din turneu, în acelaşi timp ei făcându-şi apariţia pe scenă.

Au urmat 2 ore de nebunie de care cred că nu are parte Cotroceniul prea des. Dacă la piese precum ‘Powerslave’, ‘wasted Years’ sau ‘7th Son of a 7th son’ publicul a cântat o dată cu Bruce Dickinson la ‘Fear of the dark’ si ‘The trooper’ s-a urlat, ţipat. Cred că au fost cele mai lejere piese pentru solist. Mai mult a cântat publicul decât el.

Mare lucru nu am reuşit să văd pe scenă şi ecranele cum am spus erau puse ca dracu. La un moment dat s-a îndurat un tip văzând că îmi tot lungesc gâtul şi m-a cocoţat pe umerii lui. Drept răsplată i-am dat un cap în gură mai târziu, neintenţionat normal. Oricum pe Eddie cred că l-a văzut până şi cel mai sărac în centimetri lungime spectator la cei 4 metri pe care i-a atins în concertul ăsta.

Cu toate că au făcut pe toată lumea să răguşească, să transpire şi să moară de sete nu mă aşteptam să nu revină la bis. Ghinionul nostru că am fost printre ultimele ţări din turneu, s-or fi săturat şi ei din februarie… sau poate din cauza chitării care le-a fost furată cu doua zile în urmă. În orice caz a meritat mai ales că nu cred să-i mai văd curând prin România.

 

  

Capricii feminine

Chitara mea mi-a dovedit încă o dată natura ei simbolistă, mai exact bacoviană. Nici n-a venit bine primăvara, nici n-au ieşit bine florile la soare că s-a şi umflat în corzi de emoţie şi a vibrat atât de tare încât a rămas în cinci(corzi).

A cedat tocmai aroganta aia de Re, pe care o credeam stăpână pe stările şi sentimentele ei. M-aş fi aşteptat de la plângăcioasele alea două de Mi şi Si, dar nicidecum de la Re. O şi compătimesc, cum să mai dea ea ochii cu ele la un acord, o gamă sau alte combinaţii de şase luate câte două-trei, când după ce făcea pe dura a plesnit la prima notă de primăvară?

Ştie cineva un doctor priceput în de-alde de astea? Dacă tipele astea şase sunt aşa sensibile la schimbarea anotimpurilor, buzunarul meu o să fie cam iritat.

Mâine-poimâine îmi găsesc chitara într-o baltă de sânge, că vezi doamne a venit toamna şi au renunţat pomii la frunze, ea de ce să nu renunţe la culoare? Capricii feminine! Uite de asta am vrut eu mereu să ’studiez’ mai degrabă pianul, că e pe clapele lui. Eu una nu am văzut până acum un pian cu clape stricate.

Păi cum vine asta?!

Lasati sinsilele sa vina in Romania!

Urmaream zilele astea niste stiri pe Pro Tv, in lipsa de “Copiii de la 402″ sau “Laboratorul lui Dexter” si ma trezeste din amorteala de dupa amiaza o stire despre spiritul antrepenor al romanilor.
Cica ar fi aflat ei tot dintr-o stire ca sinsilele astea au o blana foarte profitabila si s-au pus toti pe crescut sinsile, fiecare in functie de conditiile lui de viata, unii in curte, altii in sufragerie, ca daca e vorba sa aduca bani le culci si langa tine in pat,pai nu?

Pentru cei care nu au cunostinta despre sinsile sunt niste rozatoare care provin din America de Sud, cu o durata medie de viata cuprinsa intre 20-25 de ani. Blana lor este foarte fina si imbina mai multe nuante de gri. In tarile civilizate sunt considerate animale de casa, in Romania…o afacere.

Printre antreprenorii astia foarte morali, mi-a atras atentia unul mai sensibil care afirma cu seninatate: “Sunt foarte incantat de afacerea asta pentru ca iubesc foarte mult animalele!”. Ma da frumoasa dovada de iubire ti-ai gasit sa le faci saracelor animalute, mai nou asa se manifesta iubirea asta pentru animale prin schinguire, torturare pentru niste amarate de toale de pe urma carora o sa ai tu portofelul doldora? Sau poate ca tipul iubeste intr-adevar animalele dar este un martir care indura suferinta odata cu sinsilele pe care le iubeste foarte mult, sub convingerea ca daca vecinu face bani din asta fac si eu sa nu fiu mai prost.

In orice caz, martir sau nu, daca toti cei care indragesc animalele si-ar manifesta sentimentele ca el probabil ne-am intoarce la canibalism, in Evul Mediu, si am ucide ca sa supravietuim.

Anunţ pentru fumătorii ‘la bucată’

     Dacă într-una din zilele voastre norocoase găsiţi din întâmplare o monedă de 50 bani uitată prin nu ştiu ce buzunar nu vă lăsaţi entuziasmaţi de gândul că vă veţi procopsi cu o ţigară plus o pastilă ‘Orbit’ ca să treceţi cu brio proba cu suflatul in nasul părinţilor.

 

    Mai alaltăieri am avut o zi din asta norocoasă şi m-am dus frumos la magazin cu moneda destinată nicotinei.Am întrebat vanzatoarea cât e ţigara la bucată iar ea mi-a răspuns prompt:’Trei la zece mii!’(a.k.a un leu).Deci trei sau nici una dragi fumatori la bucată.Adio zile de glorie pentru monedele de 50 bani!