Ţin să-i mulţumesc vecinei mele de la etajul patru,al cărei comportament m-a determinat să înfiinţez acest blog ‘Despre vrute si nevrute’.E o persoană prea jenantă ca să nu se scrie nimic despre ea.
Din 7 luni cat a durat episodul ‘fac scoala de soferi’, 2 luni m-a tot batut Axila la cap sa le fac clatite daca se intampla sa iau permisu. Ei bine, dupa ce m-am dus de vreo 2 ori sa dau examenul si nu s-a putut, dupa ce mi-a expirat cazieru si a trebuit sa bag dosarul din nou, dupa ce s-a schimbat cartea pana sa dau eu examenul s-a intamplat intr-un final sa reusesc sa-l dau si sa iau permisu, ca a trecut o luna de atunci si inca n-am reusit sa-l am in portofel e partea a doua. Luna asta care a trecut am tot incercat sa scap de Axila si clatitele lui pana ieri cand m-a prins in offside la “olimpiada de mate” si n-a vrut sa-mi dea un subiect ca sa pot sa plec mai repede acasa, ca-mi rupsesem blugii intr-un gard de-o juma de metru, pana nu i-am promis ca facem clatite seara.Si am facut:
“Bine mai Ana, cum dai asa buzna in clasa, de unde stim noi ca nu esti inarmata?” Asa mi s-a urat azi o dimineata buna la scoala cand am aterizat pe la sfarsitul orei de fizica, absolut neintentionat. Si toate astea datorita vesnicelor ‘inca 5 minute si ma trezesc’, numai ca azi n-am prea nimerit tastele telefonului si in loc sa reprogramez alarma am dat putin ceasu inainte ca si asa e mereu grabit si ma trezeste cu noaptea in cap. Dupa ce am mai savurat cateva portii de ‘inca 5 minute’ m-am hotarat sa merg totusi la scoala spre binele colega-mii care, altfel, ar fi terminat culegerea de chimie si s-ar fi plictisit pana la admitere. Cum ceasul calculatorului e ori cu doua ore in urma ori cu doua ore inainte m-am ghidat dupa ceasul telefonului si mi-am calculat timpul astfel incat sa ajung la scoala in pauza mare. Zis si facut.
M-au mirat putin linistea si pustiul din curtea scolii insa am dat vina pe vreme, iar pe elevii de serviciu care mi-au zis ca s-a sunat de ceva vreme si ca pauza mare e peste o ora i-am subestimat. Insa profa de fizica, oricat de buimacita as fi fost eu, era reala si era in clasa. Nepregatita pentru asemenea circumstante am apelat la banala scuza ‘n-a sunat ceasul’. “Bine, bine dar ceasul tau biologic?” si aici n-am apucat sa raspund ca s-a trezit spiritul de solidaritate in Axila: “Pai doamna, noi azi incepem la 8″. Cat pe aci sa ma simt flatata cand mi-a zis ca ‘n-o sa ma scoata afara cum face in cazuri de genu’, numai ca intr-un final m-am simtit suspectata de port ilegal de arme. Ma intreb de ce m-ar fi suspectat profa de religie?
Mi-am explicat intr-un final de ce socoteala de acasa nu se potrivise cu cea de la scoala cand mi-a aratat colega-mea cat e ceasul de fapt si de parca nu fusese de ajuns banuiala profei m-am ales si cu o amenintare din partea Laviniei: de-a ajunge la Turceni la urmatoarea abatere, c-am mai plecat anu trecut de vreo cateva ori la 3 dimineata la scoala.
Nu de pe frontul de vest vine Lily pe care vreau sa v-o prezint azi, da n-am gasit eu un titlu mai prost. Ea vine din Lexington. Din Lexington in Louisville, cu tolba lui Cupidon probabil. Inarmata ea asa cum era, plus doi obraji trandafirii si tot doua buze una mai rubinie ca alta aprinde cateva calcaie, rand pe rand, in ordine cronologica, vorba aia: toate la timpul lor. Din cat am cercetat eu pana acum, printre victime s-ar numara: Bob Dylan, Josh Andrews, Mark Knopfler si- cine ar fi crezut?- Joan Baez insesi.
Va las si voua doua dintre marturisirile victimelor, fiecare in stilul sau. Eu o prefer pe a lui Dylan ca e mai creata.
“Asta e tara mea, un soldat de optsprezece ani, caruia ii place sa glumeasca si care, intocmai ca pe pachetele cu sup instant si-a desenat pe gat o linie punctata sub care a scris: TAIATI AICI!” ( Matei Visniec- Despre sexul femeii-camp de lupta in razboiul din Bosnia).
Sunt spectatoarea unei afaceri care prospera pe zi ce trece sub fereastra mea. E un fel de marketing. Cert este ca aici am vazut cei mai dezinhibati si nonconformisti clienti dar, pretentiosi si preocupati in ceea ce priveste calitatea produselor achizitionate, cumparate ar fi prea mult spus.
Cred ca sunt cei mai avantajati clienti. Pe langa faptul ca dispun de autoservire, le este permisa si degustarea produselor comestibile, ex-comestibile de fapt, pot proba articole vestimentare, dezavantajul fiind inexistenta unei cabine de proba, insa aici intrevine caracterul dezinhibat al clientilor. Ce e si mai spectaculos e faptul ca nu exista preturi. Totul e moca. Pai cui i-ar da prin gand sa puna preturi pe ceea ce arunca?
Partea proasta e ca marfa nu e tocmai bine sortata, in sensul ca sunt toate claie peste gramada, in functie de etajul de la care ajung si de obstacolele din ghena. Nu stiu insa cat de mult sunt deranjati clientii de aceste mic detaliu, cred ca mai degraba ii stimuleaza, cine stie ce adidasi de firma fara talpa asteapta sa ajunga din nou la lumina sau cine stie ce cutie de conserve care inca mai miroase a carne. M-am asteptat ca integrarea asta in U.E sa adapteze containerele conform anumitor norme, sa nu mai fie dezavantajti puradeii din cauza inaltimii, si sa faca dom’le containere pt caini separat, nu poate rromu sa-si faca cumparaturi de teama dulailor.
Nici nu stiu ce e mai trist, mireasma imbatatoare a containerului sau imaginile furnizate?
Prima mea ceasca de cafea n-a fost chiar un eveniment de proportii asa cum a fost prima tigara, prima de care a aflat mama, tocmai de asta n-o prea pot incadra in timp. Imi amintesc insa ca am crescut trezindu-ma cu miros de cafea in casa zilnic. Adoram atmosfera de dimineata cand ma trezeam cu ochii carpiti de somn si in bucatarie era mereu mama care asculta radioul in timp ce imi pregatea pachetelul pentru scoala (obicei la care a renuntat cu greu, apropo) si pe aragaz era trainicul ibric rosu care imprastia marinimos aburi de cafea in toata bucataria.
Cativa ani mai tarziu, am fost avansata in grad: luam si eu parte la primul eveniment al zilei “La cafea”, numai ca in timp ce ai mei serveau cafea cu lapte eu ma tratam cu lapte si doua picaturi de cafea.
Astazi e rutina. E primul lucru de care ma ocup cand ma trezesc, ba mai mult cand imi pun alarma sa sune, nu ca as fi dependenta si ar fi absolut necesar sa imi beau cafeaua ca sa ma pot spala pe dinti, imbraca si porni spre scoala unde as dormi cu capul pe banca fara cafea.E pur si simplu un rasfat la care nu pot renunta si care imi coloreaza diminetile.
Cel mai placut mod de-ati bea cafeaua e pentru mine cot la cot cu alti cafegii, de preferinta prieteni vechi, si cum gasca mea de cafegii ( a se citi Miha si Ramo) s-a spart pe la facultati imi cam beau cafeau singura si o condimentez cu diverse chestii. Una din ele ar fi serenada lui Axel care nu lipseste din playlist de vreo 2-3 saptamani. V-o prezint si voua ca merita si nu dati iama in bucatarie sa faceti o cafea, merge digerata si fara.
12 noiembrie 2008. Mă trezesc cu noaptea în cap şi cu inima nici măcar cât un ghimpe, o escortez pe mami şi pornim spre Tg Jiu pentru a susţine mult aşteptata probă teoretică a examenului auto.
Ajungem în Târg la ora opt şi, cinci minute mai târziu la măreţele, impozantele şi intangibilele porţi ale Prefecturii care bineînţeles nu se deranjează să fie matinală. Ne strecurăm printre mulţimea ruptă parcă din perioada ceauşistă şi aflăm că mai avem ceva de aşteptat până ce solemnele porţi se vor deschide. Neavând de ales ne punem pe aşteptat şi totodată pe îngheţat. Mă mai încălzesc la gândul că în sfârşit o să reintru în normal şi o să-l pot aştepta pe Moş Ene fie c-un roman savuros, fie c-o porţie de simbolism fie cu orice altceva dar nu cu indicatoare, nu cu opriri şi staţionări, nu cu infracţiuni şi contravenţii şi că în sfârşit voi fi scutită de şocul pe care-l am dimineaţă de dimineaţă când mă trezesc după lungile insistenţe ale loialei mele alarme şi mi-e mai greu să ies din chestionare decât din pătură.
Revenind totuşi la frigul care nu se lasă dus de nas, înţepenită cum eram o aud pe mami ”hai!” şi aşa cum m-aşteptam asist la una din imaginile clasice ale României moderne si civilizate: toată mulţimea care cu o secundă în urmă părea înlemnită, trădată doar de aburii scoşi pe nas dăduse buzna spre porţile în sfârşit deschise, călcându-se în picioare, la propriu.
10 minute mai târziu un nenea poliţistu vine la adunat de buletine. Recoltă bună, desigur, că doar românii numai dacă nu vor nu au permis. Aici altă îmbulzeală. Printre altele un gras îmi umbreşte orizonturile şi ajung printre ultimii cu buletinul. N-apucă mami să îşi înceapă bine discursul de încurajare că se întoarce nenea poliţistu cu un aer de “Evrika!” şi anunţă ” Începând cu data de azi sala se va da numai în ziua în care este programat oraşul pentru a evita aglomeraţia”. “Perfect, îmi zic, bine că v-aţi găsit acum să fiţi ingenioşi. ”Bine, bine dar buletinele noatre de cele le-aţi mai luat atunci?” întreabă câţiva din cei mai puţin norocoşi. “Vi le dăm imediat” răspunde nenea poliţistu.
O oră mai târziu acelaşi nenea vine să ne reamintească situaţia şi să ne spună că ar trebui să plecăm acasă. ”Şi totuşi ne-ar trebui şi nouă buletinele dacă nu-i prea mare deranjul.” “Sigur că da, imediat.” Peste o altă oră apare cu cinci buletine în condiţiile în care eram pe puţin douăzeci care aşteptam bucata aia de plastic ca să putem pleca acasă. ”Păi şi restu?” … ”Aaa, imediat dom’le că durează să le verificăm”.Adică eu am venit aici cu noaptea în cap şi am îngheţat două ore ca să îmi verifice ăştia buletinu??? Bineînţeles că am avut norocul să fie printre ultimele verificate şi cred că le-a dat ceva bătăi de cap numele meu că şi aşa mi l-a pocit nenea poliţistu.
So here I am, înapoi la opriri, depăşiri, indicatoare şi de-alde de-astea dar cel puţin am buletinul verificat :>.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc că sunt a doişpea şi că la anu trebuie sa merg la facultate, îmi vine să mă înscriu în clasa întâi, cu ocazia asta l-aş pune şi eu pe frate-miu să îmi facă desenele şi compunerile cum i le tot fac eu lui de vreo patru ani.
Nu de alta dar am aşa un talent de-a întoarce o situaţie la nouăzeci de grade pe ultima sută de metri şi presimt c-o să mă pregătesc pentru o admitere şi o să mă trezesc la alta. Cel mai elocvent exemplu ar fi prezenţa mea la mate-info în condiţiile în care până în clasa a opta inclusiv am fost ferm convinsă şi hotărâtă să mă înscriu la filologie. Şi totuşi cu sau fără presimţiri trebuie să mă apuc şi eu de-o pregătire că prea se agită toţi în jurul meu. Din treizeci şi unu, câţi suntem în clasă, 20 muncesc pe rupte pentru admitere, de fapt 21 cu mine că şi eu muncesc să mă hotărăsc ce admitere dau. La câte site-uri, forumuri ale universitătilor, facultăţilor din Bucureşti şi Timişoara am răsfoit aş putea întocmi nişte statistici despre cele mai căutate facultăţi, despre facultăţile cu cele mai multe locuri în cămin, despre principalele nemulţumiri ale anumitor studenţi ş.a.m.d.
Să vă spun pe scurt cum am oscilat de la începutul anului şcolar: de la geofizică la fizică medicală, de la fizică medicală la a.s.e, de la a.s.e la farmacie, de la farmacie înapoi la a.s.e, de la a.s.e la psihologie, de la psihologie înapoi din nou la a.s.e şi de la a.s.e la drept. Deci deocamdată ma duc la drept. Ironia e că dintre toate mi-ar plăcea să fac jurnalismul .
Cu patru anotimpuri în urmă eram ferm convinsă că singura şansă de-ai vedea pe Scorpionşi moca în România era concertul din Sibiu, tocmai de asta dacă n-ar fi fost Mirela cea care m-a anunţat c-or să cânte la o aruncătură de băţ pe 23, tot moca, aş fi crezut că e o glumă nici măcar proastă.
Aşadar, joi 23 octombrie, ne-am întâlnit vreo 15 oameni în gară şi ne-am instalat ca la noi acasă într-unul din vagoanele personalului Motru-Craiova. Am ajuns numai bine în Romanescu, parcul în care a avut loc concertul, şi după ce am întrebat vreo 5 oameni care ne-au trimis în 5 direcţii diferite am găsit şi Velodromul ăla în spatele căruia ştiam noi că e amplasată scena.
N-a trebuit să dau prea mult din coate ca să ajung în primul rând şi nici să aştept prea mult până când a început concertul, nu mai ştiu ce oră era că n-am prea avut timp să mă uit la ceas dar ştiu că se întunecase.A, da! bineînţeles c-a avut loc şi o deschidere în care a cântat o anumită trupă de care n-am auzit şi nici nu m-am obosit s-o ţin minte. Au cântat nişte coveruri, nimic propriu, dar au încălzit puţin publicul. Oricum pe mine mă cam enervează deschiderile astea deşi înţeleg că au şi ele rostul lor, dar le văd ca pe o probă de rezistenţă în sensul că să vedem cine vrea cu adevărat să vadă trupa cea mare şi are răbdare să-i asculte pe ăştia din deschidere. La nici unul din concertele la care am reuşit eu să ajung, nu-s multe ce-i drept, încă îmi ajung degetele de la mâini să le număr, n-am avut parte de o deschidere interesantă. 4-5 tipi care deşi stăpânesc bine instrumentele n-au nimic nou de zis şi cântă coveruri. Mi se pare degeaba pentru ei. Nu poţi să-ţi faci o carieră muzicală cântând coveruri. În fine, las asta pentru alt post.
Ca şi în Sibiu, Scorpionşii şi-au făcut apariţia pe ‘Hour1′, prima piesă de pe ‘Humanity’ evident Matthias în piele, Klaus cu nelipsita lui bască, Rudolf, care aduce mereu culoare din punctul ăsta de vedere, în pantaloni mov, James c-o alură de Tarzan iar în ceea ce-l priveşte pe bassist fiind cea mai nouă figură a trupei nu cred c-a apucat să-şi formeze un element caracteristic. Printre ’Big city nights’, ‘321′, ‘Humanity’, ’Hurricane’ şi momentul lui James de ’show me your best’ au cântat clasicele balade ‘You and I’, ‘Wind of change’ şi ’Still loving you’. Ca şi anul trecut am rămas fără acumulatori înainte de ’Still loving you’ aşa că dacă o mai fi vreo dată viitoare promit să nu mai aprind aparatul până la piesa asta. Biss-ul a fost regizat, deci au revenit. Printre altele Klaus a aruncat cel puţin 20 de beţe în public, din care am reuşit să prind exact nici unul cu toate că am stat în primul rând, cocoţată pe un gărduleţ. M-am procopsit în schimb cu coate în ochi şi cu o pană pe care unul din paznici i-o întinsese cuiva din apropierea mea dar am reacţionat eu mai repede. C’est la vie!
Nu ştiu de ce spre deosebire de anul trecut doar James a avut moment de solo şi ăsta foarte scurt. Poate pentru c-au mai îmbătrânit cu un an, poate că le-a plăcut mai mult publicul din Sibiu, poate au fost mai motivaţi atunci, oricum eu sunt mulţumită că i-am văzut live pentru a 2a oară, de la 10 metri distanţă.
Singura clasă cu uşa în fund din tot liceul. Iniţial mate-info, în prezent reprofilaţi pe şofat, căpătând ca atare renumele de ‘clasa de şoferi’.Mereu atenţi şi surprinzători.
Singurii care am vegheat de aproape la integritatea bibliotecii asigurându-ne că e mereu uşa încuiată, că s-a întâmplat s-o încuiem cu tot cu doamna bibliotecară înăuntru a fost doar exces de zel. Singurii care au mereu nevoie de nea’ Petrică să repare câte ceva prin clasă. Ăştia suntem noi, o clasă de 31 de specii a câte un exemplar din fiecare: destul de neînfricaţi încât să escaladăm liceul, destul de imprevizibili încât să facem praf orele de inspecţie, destul de subtili încât să dăm nas în nas cu diriga când pierdem noţiunea timpului şi plecăm puţin mai devreme acasă, destul de serioşi în ceea ce ne propunem să ducem la bun sfârşit încât să ne îmbătăm şi să dansăm ‘Pinguinul’, destul de inteligenţi încât să câştigăm excursii moca, destul de realişti încât să mergem pe sistemul ‘mai bine niciodată decât mai târziu’ când vine vorba de teme, destul de cicălitori încât să fim primii care primesc bursele, destul de sinceri încât să recunoaştem că toţi cei 10 absenţi sunt de fapt olimpici si destul de grăbiţi să profităm de lunile de liceu care ne-au mai rămas.
Ştiu sigur c-o să-mi fie dor s-o stresez pe colegă-mea care mai nou încearcă să scape de mine mâncând chestii cu miros de şosete, de Oana care lucrează sub acoperirea mea şi care trebuie să-mi dea câte o bere pentru toate lucrările la care mi-am lăsat părul desfăcut, de George care a văzut mereu frumuseţea lucrurilor simple, ataşându-se ba de un cui, ba de o scândură, de Posa care dacă se întâmplă să ajungă pe la scoală n-are niciodată pix şi brichetă, de Lavinia căreia tot timpul i se dă dreptate numai să tacă, de Axi care mă dă dracu pe româneşte, de Clau care merge repede doar dacă face pe ea, de Robert şi Soso care fac legea pe coridoare când intră clasele primare la ore, de Nicu care ne aduce ciocolată din când în când , de Alecs şi de Gabi care dacă nu dorm cântă, de Andreea pentru că are mereu toate temele, de Mădă care nu ţipă niciodată, de Dany pentru că are vin bun (cu toate că ultima sticlă a fost condimentată cu sâmburi), de Gini, se subînţelege, şi de toţi ceilalţi pentru că sunt aşa cum sunt.
Dacă tot mi-am roş-înnegrit pereţii şi mobila am acordat-o puţin şi pe Polina la ‘ritmul’ asta, şi-aşa până acum n-am reuşit decât s-o dezacordez, cred că-i este tare ruşine cu mine. Am picurat şi pe ea puţin negru că prea arăta a ou de Paşte, roşit roşu, cum ar spune frate-miu, care se întreba anul trecut de ce nu roşim şi ouă în albastru.
Altfel spus m-am jucat de-a Gepetto şi-am procopsit-o cu un smiling face, poate cântă ea şi cu voce cât îmi prind eu degetele în corzile ei sau poate inversăm rolurile şi mă acordează ea pe mine în funcţie de vocea ei. Sper doar să nu devină o gură-spartă că-mi ajung trilurile lui Bambu( papagalul sechestrat în camera mea). Sau şi mai rău, să se împrietenească. Deşi cred c-ar ieşi ceva inedit dacă am face un trio.
Un lucru e cert: pot să mă aştept la orice din partea Polinei acum, sper doar să nu mă dezamăgească, şi să mă surpindă în mod plăcut. Îi permit chiar să comploteze cu Bambu, aşa să ştiţi!
.
